E vineri 13,
cea mai neagră zi din an,
afară plouă strâmb şi rece,
iar Ion e în odaie, se spală în lighean;
e dezbrăcat, murdar de sânge
şi speriat când vântu-i bate-n geam.
Ieşit din minţi, se freacă, cu unghiile sale de tablă,
cu care, mai devreme-n beci săpa o groapă.
Ion are faţa suptă şi e tare albă,
ochii îi strălucesc, iar păru-i curge-n apa
rece cu care se clăteşte de zoaie.
Afară – câinele latră
când spre beci,
când spre poartă…
Pe pat, pe scândura veche,
stă întins osânditul, cu oasele goale,
iar sângele îi ţiuie-n ureche.
Fulgeră, trăsneşte, Ion nu se trezeşte,
transpiră, se foieşte, vorbeşte-n somn drăceşte,
înjură şi urlă, cu spurcata-i gură.
Dracul îi cântă şi-i joacă-n odaie,
se-ndoaie şi râde ca un saltimbanc,
pe scaun, ligheanul cu sânge şi zoaie,
Unde-i Maria? De ce-ai ucis-o Ioane?
În beci e Maria... în beci sub butoaie...
